Si-a facut aparitia acum cateva zile si Z.
Ca si cum a trebuit sa patesc asa ceva ca sa isi aminteasca ca exist.
Nu vreau sa ma dea peste cap acum cand incerc sa imi pun ordine in viata, insa dupa cum i-am spus si lui nu prea am putere sa ma cert sau sa ma contrazic cu nimeni in aceste clipe.
Ma doare. De la suflet la corp la tot. Nu prea pot sa mananc. Imi doream tot timpul sa slabesc insa nu asa, nu cu aceste sacrificii. O sa vina si V. Sper sa treaca cat de repede aceste momente si sa ma intorc la birou. Am mai muncit putin si de acasa astfel incat sa nu fiu ultima din firma.
Vreau sa se termine cat de curand aceasta perioada si sa nu aiba nici o urmare....
Vreau sa fiu in bratele mamei sa stiu ca nu mi se mai poate intampla nimic rau...
vineri, 26 octombrie 2012
joi, 25 octombrie 2012
A doua etapa
Eram inca la spital.
Angajati de la Fany au venit sa verifice daca suntem capabili sa continuam drumul spre Cj deoarece erau multi calatori care nu erau raniti si voiau sa ajunga in Cj. Eu mi-am luat geanta, am semnat ca refuz spitalizarea si am plecat ajutata de un sofer.
Am urcat in autobus cu greu. Imi venea sa plang. Eram in stare de soc inca. Nu simteam frigul sau caldura. Ma rugam in gand sa ajung o data acasa. Am cerut un telefon parca sa imi introduc cartela ca sa sun la apartament sa ma astepte fetele undeva. L-am sunat si pe V din cate imi amintesc. Am ajuns intr-un final in autogara. Nu mai stiu cat era ora. Stiu ca Iuliana si Sabina m-au asteptat in autogara. Mi-au luat bagajul si am plecat spre taxi. A pornit in graba. Moment in care am izbucnit in plans. Voiam sa cobor. Nu voiam viteza. Preferam sa imi folosesc puterile pentru a merge pe jos. Nu mai voiam masini, autobuze. La cererea Iuliei, soferul a incetinit si a mers cu o viteza mica. Nu puteam sa respir cum trebuie. Ma simteam murdara. Am ajuns intr-un final la bloc. Liftul era o noua provocare. Ma simteam ca si cum m-ar sufoca. Am ajuns in camera. Mi-au dat lacrimile dar nu puteam plange pentru ca abia respiram. Ma simteam prea murdara si cu multe chestii pe mine. M-a ajutat Iuli si m-a dus la dus unde mi-a spalat parul si m-a ajutat sa ma spal pe corp. Nu imi prea puteam folosi mana. Eram inca cu sange si parca la spital nu mi-au scos toate cioburile. Nu ma puteam pune singura in pat pentru ca ma tinea ceva de piept. Cred ca era trecut de 3 cand m-am pus in pat. Imi venea sa plang. Nu am vrut sa stea nimeni cu mine. Dimineata pe la 3 jum cred nu puteam respira. Plangeam. M-a dus Iuli de urgenta la spital. Nu inainte de a-mi intinde bretonul:)) daca era sa mor macar sa mor aranjata. Am ajuns la spital. Prima data intr-un spital in Cj de 5 ani. M-au luat destul de repede mai ales cand le-am zis ca sunt asa din cauza accidentului produs inainte cu mai putin de 12 ore. Mi-au imobilizat gatul iar deoarece nu aveam asupra mea nici un rezultat. Ca si cum eu cand am fugit din spital m-am gandit ca as avea nevoie si de ceva acte. Nu veneam la spital daca puteam respira, insa nu puteam si m-am speriat. Mi-au facut un examen EKG sau ceva de genul si au observat ca imi sunt inflamate organele de langa stern si din aceasta cauza nu pot respira. Mi-a luat sange o incepatoare care a dat mai mult sange pe jos si pe pantofii mei decat in recipient. Ca si cum nu era destul cat eram de slabita de puteri ma mai seca si ea de sange. Insa nu aveam puterea sa ma cert. M-au tot plimbat pe holuri la radiografii deoarece cei din Dej se pare ca nu le-au trimis un raport complet cu rezultatele mele. Dupa cateva ore de stat si de luat sange si de facut tot felul de examene m-au lasat acasa cu o multime de medicamente si creme care trebuia sa le achizitionez. Nu prea aveam putere sa vorbesc, insa cu ce puteri am avut am ajuns in cateva ore acasa, pe jos cu Iuli deoarece nu puteam sa mai urc in vreo masina.
Au urmat zile in care mami se ruga sa o las sa vina la mine, insa nu rezolva nimic daca ma vedea asa ca o leguma. Nu puteam inghitii nimic si nu voiam sa mai am o grija pe cap, cum ca mami mea ar tb sa parcurga acelasi drum ca sa ajunga la mine. Stiu ca si-a dorit foarte mult sa ma vada dar voiam sa ma vada asa cum ma stia, zambitoare, aranjata, frumoasa. Numai eu stiu ce dureri am avut si cat imi doream sa fie langa mine. Nu am dormit bine in nici o noapte. Insa cui sa ii spun? Pe cine sa mai ingrijorez? Doar sunt puternica, pot sa duc singura toata durerea.
Mi-am dat seama ca gogoasa mea, desi nu arata, ma iubeste, si ma iubeste mult, astfel incat ea m-a ajutat zilnic sa fac dus, sa imi fac curat in camera si asa mai departe, o iubesc ca si pe o sora si nu as schimba-o pentru nimic in lume.
V....si-a aratat si el interesul ca si cineva care ma cunoaste de cateva saptamani. Frumos din partea lui. Sper doar sa nu se simta vinovat ca am avut accidentul acesta nefericit. M-a sunat si tati cu Mia, ca niciodata, deoarece ei tot timpul asteapta sa ii sun eu, ei din propria initiativa nu vor sa ma deranjeze.
Au urmat zile in care mami se ruga sa o las sa vina la mine, insa nu rezolva nimic daca ma vedea asa ca o leguma. Nu puteam inghitii nimic si nu voiam sa mai am o grija pe cap, cum ca mami mea ar tb sa parcurga acelasi drum ca sa ajunga la mine. Stiu ca si-a dorit foarte mult sa ma vada dar voiam sa ma vada asa cum ma stia, zambitoare, aranjata, frumoasa. Numai eu stiu ce dureri am avut si cat imi doream sa fie langa mine. Nu am dormit bine in nici o noapte. Insa cui sa ii spun? Pe cine sa mai ingrijorez? Doar sunt puternica, pot sa duc singura toata durerea.
Mi-am dat seama ca gogoasa mea, desi nu arata, ma iubeste, si ma iubeste mult, astfel incat ea m-a ajutat zilnic sa fac dus, sa imi fac curat in camera si asa mai departe, o iubesc ca si pe o sora si nu as schimba-o pentru nimic in lume.
V....si-a aratat si el interesul ca si cineva care ma cunoaste de cateva saptamani. Frumos din partea lui. Sper doar sa nu se simta vinovat ca am avut accidentul acesta nefericit. M-a sunat si tati cu Mia, ca niciodata, deoarece ei tot timpul asteapta sa ii sun eu, ei din propria initiativa nu vor sa ma deranjeze.
miercuri, 24 octombrie 2012
Prima etapa
Nu stiu cum sa ii multumesc celui de sus pentru viata...
Am trecut prin cea mai urata etapa din viata mea....am simtit ca nu voi mai avea timp sa imi iau ramas bun de la cei dragi, ca nu am spus destul de des "te iubesc" bunicilor, parintilor, prietenilor ...
Am fost acasa sa-i fac surpriza celui mai nou personaj masculin din viata mea insa cea surprinsa am ajuns sa fiu eu...
Singura remuscare cand am iesit prin parprizul autocarului a fost ca nu imi aminteam daca i-am spus mamei ca o iubesc, iar ultima persoana pe care am vazut-o a fost V. Si imi rulau in minte imagini cu mine de cand eram mica insa erau cu o viteza prea mare ca sa imi amintesc acum.
Am plecat de acasa duminica dupa-masa ca de obicei cu fany de 17:45. Am ajuns pe la 17:30 si nu ajunsese in autogara decat un microbus fany, cu care nu voiam sa merg deoarece aveam impresia ca daca sufla vantul mai puternic il rasturna. Era ca si cum fugeam de un posibil accident. A ajuns in cele din urma si autocarul, cu soferul cu care ma cunosteam, Moro. Insa aveam niste emotii, pe care le puneam pe seama "dragostei" sa zic asa:). Nu voiam sa plec, eram si putin obosita si nu imi ardea de un drum singura spre Cj, insa cum V nu putea sa ma insoteasca, m-am urcat frumos in autocar, pe locul meu special din spatele soferului si am pornit. Agitatie multa deoarece era Duminica si de obicei se intorceau studentii la Cj. A pornit microbusul urmat de autocar dupa cateva minute. Pe mesteacan insa, cum se facuse recent drumul, intunecandu-se, soferul a sarit peste o bordura de toti ne-am speriat, insa nu s-a intamplat nimic, toti eram in regula, dar apoi toate curbele le lua cu o viteza de se auzeau bagajele cum se plimbau dintr-o parte in alta in cale. Fiind dupa o noapte de petrecere, mi se facuse somn si am atipit pret de cateva minute....pentru ca m-am trezit intinsa peste o doamna si sofer ....pe iarba peste cioburi . Toata lumea tipa, o asistenta pe care o stiam tot de pe curse auzeam asa ca in ecou ca tipa sa ma ridic ca iese fum din autocar. Eram intepenita. Nu ma puteam misca. Era si peste mine doamna care statea langa mine pe scaun la geam. Cred ca a ajutat-o si pe dansa cineva sa se ridice, deoarece am simtit ca am devenit mai usoara. Am primit o mana de ajutor, aveam geanta desfacuta. Mi-am cautat telefonul. Tremuram. Nu stiam ce fac, ce sa fac pe cine sa sun. Doamna pe care cazusem era jos inca. Nu se ridica. Toti tipau. Alergau. Am sunat-o pe mami cred, speriata, apoi pe tati si pe Vlad. Nu stiam unde sunt. Nu mai aveam baterie la telefon. Mi-am cautat si celalalt telefon. L-am sunat pe sefu sa ii zic ca nu pot venii la birou. Cred ca din cauza adrenalinei nu realizam ce s-a intamplat. Mi-era frig la spate. Am pus mana eram plina de sange, telefonul mi-era cu sange, pe mana eram cu sange, telefonul imi suna intr-una. Mi s-a rupt filmul. M-am trezit in ambulanta cu gatul imobilizat, cu geanta langa mine. Imi spuneau sa nu ma misc. E groaznic in ambulanta. Cred ca si unchiul transporta mai cu atentie cartofii care ii duce la piata. Am inteles ca accidentul a fost in apropiere de Dej. La Caseiu. Am ajuns la spital. Eram intinsa pe targa. M-au dus intr-un salon unde erau inca vreo 5 paturi cred pline. Nu ma puteam ridica. Nu imi simteam mana dreapta. Nu imi puteam misca gatul. Simteam ca mi se ingreuneaza respiratia. M-au dus la ecograf. M-au dezbracat. Doamna mi-a confirmat ca am un sterilet, un tatuaj si nu sunt insarcinata. Puteau sa mi se faca radiografii. Chiar era vorba de mine se pare. Abia acum realizam ca am suferit primul accident din viata mea. Imi curgeau lacrimile. Nu puteam vorbii. Ma intrebau cum ma cheama, daca sunt constienta. Nu aveam putere. Cred ca eram in stare de soc. Voiam la mami. Voiam sa fiu acasa, in bratele ei, sa ma simt in siguranta. Nu stiam daca sunt intreaga. M-au dus din nou la urgente se pare, unde a venit un stagiar, asistent nu stiu ce, si l-am intrebat daca am rani pe fata, daca am toti dintii. Sa imi spuna adevarul sa nu ma minta. Mi-a confirmat ca sunt zgariata ...putin mai tare....insa am toti dintii. Mi-au scos chestia de la gat si au inceput sa imi scoata cioburile din mana, m-au intors, de pe spate. Mi-au cerut buletinul. Mi-am amintit ca nu am bagajele. Ca toate hainele si pantofii mi-au ramas in autocar. Nu mai aveam baterie la telefon. Nu ma lasau sa ma ridic. Trebuia sa astept sa intru la radiografii. Mana se pare ca mi-era fracturata, dar o handi a venit si a tras de ea asa tare dintr-o data fara sa ma pregateasca. Inca nu erau gata rezultatele. Nu puteam respira. Eram intr-un scaun cu rotile. Nu stiam ce sa fac. Simteam ca am nevoie la baie deoarece eram la menstruatie. Am rugat o asistenta sa imi dea geanta si sa ma duca la baie. Am mers, cu greu mi-am dat jos pantalonii. Nu imi prea puteam folosi mana dreapta. Mi-era amortita si degetele vinete. Am iesit de la baie. Eram plina de sange pe mana si pe fata. Curgea doar o apa rece ca gheata. Am simtit-o pana in cele mai indepartate oase. Era bine. Simteam. Traiesc. Am iesit de la baie. Eram tot in scaun deoarece erau foarte multi raniti. Agitatie mare. Tipete. Ambulantele continuau sa aduca raniti. Inca nu stiam ce s-a intamplat. Cine a fost de vina. Din neatentia cui s-a intamplat nenorocirea. O voiam pe mami. Voiam sa ii spun ca o iubesc. Nu mai stiam daca am anuntat-o pe Iuli. Nu stiam ce se va intampla cu mine. Cum sa ajung la Cj. Pe cine sa sun? Aveam un client din Dej cu care ma intelegeam bine insa era trecut de miezul noptii. Cum sa sun la ora aceea?
Si in plus nu mai aveam baterie. Totul s-a intamplat asa de repede. Nu mai aveau paturi. Nu aveau spirt. M-am spalat doar cu apa. Inca tremuram. Mi-era frica si ma stapaneam cu greu sa nu plang. Au fost aduse inca 2 fete din Negresti. Nu erau grav. Erau pe picioarele lor. Mirosea groaznic in salon. Era o betiva care tipa si plangea intr-una. Nimeni nu o putea face sa taca. M-am ridicat din scaun. Voiam sa stiu ce se va intampla cu bagajele. A sosit si soferul insotit de politisti. M-a vazut, avea pusa in picior o chestie. Nu il durea. Era palid. Speriat. Spunea ca o sa fie bine. L-a sunat pe Andrei, celalalt sofer sa imi caute bagajul. Am inteles ca toate bagajele vor fi duse la Cj. Pe la ora 1 si ceva asteptam sa ne lase acasa ca nu aveau paturi disponibile. Nu au vrut sa ma lase. Trebuia sa mai raman pentru ceva investigatii. Nu imi simteam picioarele. Voiam sa fiu acasa. Sa ajung odata acasa.
Am trecut prin cea mai urata etapa din viata mea....am simtit ca nu voi mai avea timp sa imi iau ramas bun de la cei dragi, ca nu am spus destul de des "te iubesc" bunicilor, parintilor, prietenilor ...
Am fost acasa sa-i fac surpriza celui mai nou personaj masculin din viata mea insa cea surprinsa am ajuns sa fiu eu...
Singura remuscare cand am iesit prin parprizul autocarului a fost ca nu imi aminteam daca i-am spus mamei ca o iubesc, iar ultima persoana pe care am vazut-o a fost V. Si imi rulau in minte imagini cu mine de cand eram mica insa erau cu o viteza prea mare ca sa imi amintesc acum.
Am plecat de acasa duminica dupa-masa ca de obicei cu fany de 17:45. Am ajuns pe la 17:30 si nu ajunsese in autogara decat un microbus fany, cu care nu voiam sa merg deoarece aveam impresia ca daca sufla vantul mai puternic il rasturna. Era ca si cum fugeam de un posibil accident. A ajuns in cele din urma si autocarul, cu soferul cu care ma cunosteam, Moro. Insa aveam niste emotii, pe care le puneam pe seama "dragostei" sa zic asa:). Nu voiam sa plec, eram si putin obosita si nu imi ardea de un drum singura spre Cj, insa cum V nu putea sa ma insoteasca, m-am urcat frumos in autocar, pe locul meu special din spatele soferului si am pornit. Agitatie multa deoarece era Duminica si de obicei se intorceau studentii la Cj. A pornit microbusul urmat de autocar dupa cateva minute. Pe mesteacan insa, cum se facuse recent drumul, intunecandu-se, soferul a sarit peste o bordura de toti ne-am speriat, insa nu s-a intamplat nimic, toti eram in regula, dar apoi toate curbele le lua cu o viteza de se auzeau bagajele cum se plimbau dintr-o parte in alta in cale. Fiind dupa o noapte de petrecere, mi se facuse somn si am atipit pret de cateva minute....pentru ca m-am trezit intinsa peste o doamna si sofer ....pe iarba peste cioburi . Toata lumea tipa, o asistenta pe care o stiam tot de pe curse auzeam asa ca in ecou ca tipa sa ma ridic ca iese fum din autocar. Eram intepenita. Nu ma puteam misca. Era si peste mine doamna care statea langa mine pe scaun la geam. Cred ca a ajutat-o si pe dansa cineva sa se ridice, deoarece am simtit ca am devenit mai usoara. Am primit o mana de ajutor, aveam geanta desfacuta. Mi-am cautat telefonul. Tremuram. Nu stiam ce fac, ce sa fac pe cine sa sun. Doamna pe care cazusem era jos inca. Nu se ridica. Toti tipau. Alergau. Am sunat-o pe mami cred, speriata, apoi pe tati si pe Vlad. Nu stiam unde sunt. Nu mai aveam baterie la telefon. Mi-am cautat si celalalt telefon. L-am sunat pe sefu sa ii zic ca nu pot venii la birou. Cred ca din cauza adrenalinei nu realizam ce s-a intamplat. Mi-era frig la spate. Am pus mana eram plina de sange, telefonul mi-era cu sange, pe mana eram cu sange, telefonul imi suna intr-una. Mi s-a rupt filmul. M-am trezit in ambulanta cu gatul imobilizat, cu geanta langa mine. Imi spuneau sa nu ma misc. E groaznic in ambulanta. Cred ca si unchiul transporta mai cu atentie cartofii care ii duce la piata. Am inteles ca accidentul a fost in apropiere de Dej. La Caseiu. Am ajuns la spital. Eram intinsa pe targa. M-au dus intr-un salon unde erau inca vreo 5 paturi cred pline. Nu ma puteam ridica. Nu imi simteam mana dreapta. Nu imi puteam misca gatul. Simteam ca mi se ingreuneaza respiratia. M-au dus la ecograf. M-au dezbracat. Doamna mi-a confirmat ca am un sterilet, un tatuaj si nu sunt insarcinata. Puteau sa mi se faca radiografii. Chiar era vorba de mine se pare. Abia acum realizam ca am suferit primul accident din viata mea. Imi curgeau lacrimile. Nu puteam vorbii. Ma intrebau cum ma cheama, daca sunt constienta. Nu aveam putere. Cred ca eram in stare de soc. Voiam la mami. Voiam sa fiu acasa, in bratele ei, sa ma simt in siguranta. Nu stiam daca sunt intreaga. M-au dus din nou la urgente se pare, unde a venit un stagiar, asistent nu stiu ce, si l-am intrebat daca am rani pe fata, daca am toti dintii. Sa imi spuna adevarul sa nu ma minta. Mi-a confirmat ca sunt zgariata ...putin mai tare....insa am toti dintii. Mi-au scos chestia de la gat si au inceput sa imi scoata cioburile din mana, m-au intors, de pe spate. Mi-au cerut buletinul. Mi-am amintit ca nu am bagajele. Ca toate hainele si pantofii mi-au ramas in autocar. Nu mai aveam baterie la telefon. Nu ma lasau sa ma ridic. Trebuia sa astept sa intru la radiografii. Mana se pare ca mi-era fracturata, dar o handi a venit si a tras de ea asa tare dintr-o data fara sa ma pregateasca. Inca nu erau gata rezultatele. Nu puteam respira. Eram intr-un scaun cu rotile. Nu stiam ce sa fac. Simteam ca am nevoie la baie deoarece eram la menstruatie. Am rugat o asistenta sa imi dea geanta si sa ma duca la baie. Am mers, cu greu mi-am dat jos pantalonii. Nu imi prea puteam folosi mana dreapta. Mi-era amortita si degetele vinete. Am iesit de la baie. Eram plina de sange pe mana si pe fata. Curgea doar o apa rece ca gheata. Am simtit-o pana in cele mai indepartate oase. Era bine. Simteam. Traiesc. Am iesit de la baie. Eram tot in scaun deoarece erau foarte multi raniti. Agitatie mare. Tipete. Ambulantele continuau sa aduca raniti. Inca nu stiam ce s-a intamplat. Cine a fost de vina. Din neatentia cui s-a intamplat nenorocirea. O voiam pe mami. Voiam sa ii spun ca o iubesc. Nu mai stiam daca am anuntat-o pe Iuli. Nu stiam ce se va intampla cu mine. Cum sa ajung la Cj. Pe cine sa sun? Aveam un client din Dej cu care ma intelegeam bine insa era trecut de miezul noptii. Cum sa sun la ora aceea?
Si in plus nu mai aveam baterie. Totul s-a intamplat asa de repede. Nu mai aveau paturi. Nu aveau spirt. M-am spalat doar cu apa. Inca tremuram. Mi-era frica si ma stapaneam cu greu sa nu plang. Au fost aduse inca 2 fete din Negresti. Nu erau grav. Erau pe picioarele lor. Mirosea groaznic in salon. Era o betiva care tipa si plangea intr-una. Nimeni nu o putea face sa taca. M-am ridicat din scaun. Voiam sa stiu ce se va intampla cu bagajele. A sosit si soferul insotit de politisti. M-a vazut, avea pusa in picior o chestie. Nu il durea. Era palid. Speriat. Spunea ca o sa fie bine. L-a sunat pe Andrei, celalalt sofer sa imi caute bagajul. Am inteles ca toate bagajele vor fi duse la Cj. Pe la ora 1 si ceva asteptam sa ne lase acasa ca nu aveau paturi disponibile. Nu au vrut sa ma lase. Trebuia sa mai raman pentru ceva investigatii. Nu imi simteam picioarele. Voiam sa fiu acasa. Sa ajung odata acasa.
duminică, 7 octombrie 2012
Z....
Cred ca "gata-ul" de acum este gata intr-adevar.
Cu greu am reusit sa ies din aceea stare...de fapt...ma mint...inca n-am reusit...inca nu pot uita....totul este asa proaspat in minte...ca si cum s-ar fi intamplat ieri...dar au trecut abia 14 zile...
"Relatia de aproape un an" a luat intr-un final sfarsit...si nu pentru ca as fii vrut...ci pentru ca asa m-a impins orgoliul sa fac.
De ce lasam orgoliul si incapatanarea sa intervina in viata noastra?
De ce nu pot renunta la aceste "calitati" si cand este vorba de mine, de fericirea mea?
De ce nu pot uita ce vreau cu tot sufletul sa uit?
De ce acum, daca au trecut cele doua saptamani ca de obicei, nu primesc obisnuitul mesaj:
-"Ciao ce mai faci?"
Simt ca am pierdut o parte din mine...simt ca trebuie sa ma razbun pe cineva....simt ca as putea trece peste ce s-a intamplat chiar daca acel lucru s-ar repeta, numai ca sa fim impreuna...iar...pe bune cum am fost in urma cu mai putin de doua luni...numai noi si plaja...
Orice lucru imi aminteste de tine...din cauza aceasta nu ma pot intoarce acasa...
Nu pot sa te uit....dar poate ca nu vreau....poate ca simt ca tu esti cel care m-ai facut fericita in acest ultim an, si relatia noastra ciudat-anormala imi placea..si cred ca iti placea si tie din moment ce nu renuntam la ea...imi placea sa astept week-end-ul sa ajung acasa, sa ma astepti..sa ma saruti, sa iti pui mainile in jurul meu si sa nu mai pot respira...sa-mi dau jos tocurile si sa ma iei in brate...
Stiu ca am fost o persoana importanta in viata ta...pentru ca dupa toate aceste luni...acel "te iubesc" a fost din suflet...nu stiu daca vei mai recunoaste...sau mai bine zis, vei mai avea ocazia sa recunosti insa daca nu acum...probabil mai tarziu iti vei da seama ca am insemnat mult pentru tine si toate clipele in care te enervam si glumeam iti vor lipsi....atat de mult incat ma vei vrea inapoi...iar in acest moment tind sa spun ca si eu...insa nu am de unde sa stiu ce se va intampla in viitor....mi-e un dor nebun de tine...si sa ne certam...si sa nu vorbesti cu mine...imi e de ajuns sa te stiu acolo, sa te stiu al meu...pentru ca stiu ca odata ce esti langa mine nu mi te poate lua nimeni....
Cu greu am reusit sa ies din aceea stare...de fapt...ma mint...inca n-am reusit...inca nu pot uita....totul este asa proaspat in minte...ca si cum s-ar fi intamplat ieri...dar au trecut abia 14 zile...
"Relatia de aproape un an" a luat intr-un final sfarsit...si nu pentru ca as fii vrut...ci pentru ca asa m-a impins orgoliul sa fac.
De ce lasam orgoliul si incapatanarea sa intervina in viata noastra?
De ce nu pot renunta la aceste "calitati" si cand este vorba de mine, de fericirea mea?
De ce nu pot uita ce vreau cu tot sufletul sa uit?
De ce acum, daca au trecut cele doua saptamani ca de obicei, nu primesc obisnuitul mesaj:
-"Ciao ce mai faci?"
Simt ca am pierdut o parte din mine...simt ca trebuie sa ma razbun pe cineva....simt ca as putea trece peste ce s-a intamplat chiar daca acel lucru s-ar repeta, numai ca sa fim impreuna...iar...pe bune cum am fost in urma cu mai putin de doua luni...numai noi si plaja...
Orice lucru imi aminteste de tine...din cauza aceasta nu ma pot intoarce acasa...
Nu pot sa te uit....dar poate ca nu vreau....poate ca simt ca tu esti cel care m-ai facut fericita in acest ultim an, si relatia noastra ciudat-anormala imi placea..si cred ca iti placea si tie din moment ce nu renuntam la ea...imi placea sa astept week-end-ul sa ajung acasa, sa ma astepti..sa ma saruti, sa iti pui mainile in jurul meu si sa nu mai pot respira...sa-mi dau jos tocurile si sa ma iei in brate...
Stiu ca am fost o persoana importanta in viata ta...pentru ca dupa toate aceste luni...acel "te iubesc" a fost din suflet...nu stiu daca vei mai recunoaste...sau mai bine zis, vei mai avea ocazia sa recunosti insa daca nu acum...probabil mai tarziu iti vei da seama ca am insemnat mult pentru tine si toate clipele in care te enervam si glumeam iti vor lipsi....atat de mult incat ma vei vrea inapoi...iar in acest moment tind sa spun ca si eu...insa nu am de unde sa stiu ce se va intampla in viitor....mi-e un dor nebun de tine...si sa ne certam...si sa nu vorbesti cu mine...imi e de ajuns sa te stiu acolo, sa te stiu al meu...pentru ca stiu ca odata ce esti langa mine nu mi te poate lua nimeni....
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
