O 9 zi...

Azi m-am trezit fara prea mult chef de viata...de fapt este o stare care se mentine...parca dinadins ma cuprinde si nu imi da pace pentru a ma certa cu toata lumea...simt ca nu mai pot duce atatea modificari...imi placea viata mea ordonata, cu planuri bine puse la punct si fara chestii neprevazute.
Cand s-au schimbat toate asa repede?
Cand s-a produs aceasta dezordine?
Imi dau dureri de cap toate modificarile, nu imi plac, la fel cum nu agreez surprizele. Mi-e dor de mine, cea veche, care avea totul stabilit, mi-e dor de momentele cand aveam camera mea perfecta, fara chestii puse sub pat sau dupa dulap, fara lucruri care nu sunt ale mele ...incet incet toata viata mea perfecta s-a schimbat. Vizite parca infinite la stomatolog, ortodont, chirurg dentar, operatii, tratamente, certuri, schimbari si totusi cel de langa mine nu isi explica iesirile mele...Cum sa ma inteleaga cand mi-e greu si mie sa ma inteleg? Duc cat duc, insa simt ca nu mai pot, sunt obosita, as vrea sa dispar, sa intru intr-un somn atat de adanc incat atunci cand ma trezesc sa fie ordine peste tot, fara durere, rautate, griji.
Exista probabilitatea sa ma simt rau si din cauza faptului ca 5 ani de zile m-am intretinut oarecum singura intr-un oras strain si acum, la intoarcerea acasa, trebuie sa depind de ai mei. Deocamdata am apelat la economiile stranse, insa acestea aveau un alt scop....nu iese bine....planul meu de cand eram micuta era sa ma casatoresc imediat dupa ce imi termin studiile si am un loc de munca...insa...studiile sunt aproape gata, job-ul este inexistent iar *the one* este de prea putin timp in viata mea incat sa faca pasul acesta. In plus nici nu am avea unde sa stam, cum sa pornim impreuna o viata daca eu nu sunt capabila sa aduc un aport? Astfel le lasam pe toate sa mearga de la sine...nu sunt oricum tot timpul convinsa ca sentimentele lui sunt reale si ma cearta ca sunt *paranoica* dar eu ce sa fac daca am toate aceste framantari?

Aceeasi stare

Cred ca pot numara pe degetele de la o mana momentele in care am fost fericita de cand sunt acasa...
Ma doare ca am facut pasul acesta...incep sa-l regret...nu ma simt fericita...eram mai fericita cand eram singura...nu aveam pentru cine sa imi fac griji, aveam in schimb mai multi asa zisi prieteni...care ori de cate ori ma vedeau trista ma scoteau in oras la o cioco doar pentru a-mi reveni zambetul...si era al naibii de bine..
Acum ...in schimb...nu imi suna aproape de loc telefonul, eu care eram obisnuita sa vorbesc intr-una cu clientii...si cand suna, e vreo prietena care are o zi proasta si se razbuna pe mine, la fel cum face si el in ultima vreme, ii sare tandara din orice, se bosumfla din orice, nimic nu mai ii convine...eu cred ca ne-am grabit in luarea deciziilor, o jumatate de an nu este suficient pentru ati lua viata in maini...acum cateva luni as fi zis da fara nici o constrangere, insa acum....ma gandesc ca mi-as mai pune cateva intrebari...
De ce se schimba oamenii? Sau cum de isi pot prezenta o alta parte atatea luni de zile?
E asa de frumos totul la inceput....cand esti ascultat, respectat, iubit, curtat, surprins....
Daca toate acestea au disparut in decursul a catorva luni...eu ce sa mai inteleg? La ce sa mai sper?
Am inceput sa cred ca iesirile si alcoolul e mai important decat planul nostru...sau poate...era vorba de planul meu, eu sunt aceea care mai bine mai strange cureaua acum ca sa aiba ceva in viitor, sau pe ziua de maine...stiu ca nu e extrem de bine sa strangi, insa...daca am trai toti clipa cu gandul ca ziua de maine nu mai vine, atunci nu am obosi in fiecare zi sa o luam de la capat?
Eu prefer sa imi strang ceva ca atunci cand intr-un final reusesc sa intru in posesia lui....sa ma pot declara pe deplin fericita stiind cat am trudit pentru a-l avea....insa se pare ca nu toti gandesc ca si mine...
Ma tot gandesc ca daca nu as mai fii poate ar fi mai bine...pentru ca m-am saturat sa lupt...vreau sa imi termin studiile si gata....
Am obosit.....

151

Acesta este numarul zilei de azi...de ce? Pentru ca de atatea zile a inceput povestea mea, a lui, a noastra de dragoste. Ne iubim de mai putine, insa eu cred ca din momentul in care ne-am atins mainile pentru prima data     am stiut ca, cu greu si poate nu in viata aceasta ne vom da drumul.
Am trecut cred prin toate starile, la inceput emotie si mister, apoi dor, ingrijorare dupa doar o saptamana din cauza accidentului, putine gelozii, dor iar, mici certuri, incapatanari, dor, telefoane inchise in nas(eu) ...si nu stim exact cand, insa a aparut si iubirea :) poate din aceasta cauza nu imi amintesc nici zilele cand ne sarbatorim relatia, pentru ca totul s-a petrecut de la sine, neplanificat, fara intentie.
Mai acum cateva luni nu credeam ca exista dragoste adevarata, sau macar impartasita, credeam ca eu nu sunt facuta sa traiesc, sa simt acest sentiment, insa e al naibii de placut...nu ma mai satur de el...
De la cele cateva momente in care simteam ca ma enerveaza la maxim am ajuns sa simt ca il iubesc la maxim, gresesc, cu fiecare zi ce trece mai mult, dupa cum am specificat si intr-un sms trimis azi, de 151 de ori mai mult decat la inceput...



Pacat este ca si azi, cand totusi ziua aceasta are o insemnatate aparte pentru noi, nu a considerat ca ar fi frumos sa ne petrecem ziua impreuna, prefera sa stea la suc cu altii....dar ma voi ocupa incepand de azi si eu de celelate prioritati....:)

11 martie

Azi a plans si cerul pentru cea care nu mai este printre noi, pentru cea care a fost pretuita prea putin, a fost mangaiata prea putin si s-a stins pe zi ce trece dupa plecarea bunicului....
A fost poate primul an cand, chiar am simtit lipsa ei, lipsa glasului, lipsa unui buchet de flori care altadata ar fi bucurat-o enorm, dar din pacate azi, nu i-am daruit un buchet ci doar doua fire....doua fire rosii care sa-i demonstreze ca inca o mai iubesc, inca o mai pomenesc in rugaciunile mele, inca ma mai gandesc la ea.
Sper ca a vazut de acolo de unde se afla ca am vizitat-o si pe ea si pe bunicul si mai sper ca imi va indeplinii dorinta.
Aceasta zi este pentru tine buni mea draga....te iubesc...odihneste-te in pace....si ai grija de noi cei care am mai ramas pe pamant si indruma-ne pasii spre calea cea dreapta....

Dimineata

Cel mai frumos moment din zi este dimineata cand primul lucru pe care il zaresc este un mesaj de la persoana iubita care suna cam asa:
"Neataaaaa :* ce face cea mai scumpa fiinta din univers? :*"
:)Aceste cuvinte, pur si simplu imi dau energia de a privi cu multa seninatate ziua desi afara este innorat si ploua.
Merita, ma gandesc, sa am temeri si nemultumiri daca intr-un final ma trezesc cu asemnea mesaje. Pur si simplu il iubesc. Imi da fiori inca si ma bucura orice mesaj si dupa atat timp.
Ceea ce ma sperie este faptul ca mi-a "dedicat" niste versuri, care parca ar fi scrise de el, insa nu este in sensul bun:

"Ăsta te sună, dar tu nu vrei să-i răspunziAi zis că-i spui de noi, ce dracu’ te mai ascunzi?Că nu văd rostul, văd roşu când sună ca prostulÎnchide telefonul, eu te aştept în patul nostruNu, nu mă băga în filmul vostruChiar nu mă interesează viaţa ta cu fostu’Hai, fă mai bine şi dezbracă-teRelazează-te, că nici eu nu-ţi spun de alteleIeri, când ai plecat, aveai mail-ul deschisŞi, fără să vreau, am văzut tot ce ăla ţi-a scrisZicea că-i panicat şi că simte ceva"

Ar trebui oare sa ma panichez? Sa inteleg ca inca il mai deranjeaza "fantoma" fostului? Oare nu am facut destule ca sa-i demonstrez ca il iubesc si ca nu mai vreau pe nimeni in afara de el?
Chiar ieri vb cu mama lui si imi spunea sa am grija de noi, pentru ca el ma iubeste chiar daca uneori ma raneste fara sa isi dea seama. Si sper ca asa este, sper ca toate gandurile negre care imi dau tarcoale sunt doar ganduri negre si atat.
Vreau ca odata cu venirea primaverii, sa am parte doar de piese dragute, cum sunt cele de la Holograf. Ma bucur ca s-a insanatosit Bitman si ne va incanta in continuare cu minunatiile pe care ei le compun.
Este destul de devreme si totusi eu am terminat toata curatenia

:)emotii

E foarte placut sentimentul cand vorbesti cu o persoana foarte draga, bunica in cazul meu, si incepeti sa depanati amintiri:).
Cred ca nu pot sa descriu bucuria din glasul ei cand am sunat-o sa ii urez la multi ani si sa ii marturisesc ca o iubesc :)
Si-a amintit saracuta cum m-au lasat ai mei la ea in grija de pe la 1 an pana pe la 5 si eu, rafatata bineinteles ca eram singura nepoata pe vremea respectiva, mi se faceau toate poftele. Nu imi placea sa merg pe jos, asa ca mai tot timpul eram in bratele ei. Vara cand mergea la fan trebuia sa ma duca pe mine in brate cativa metri, sa ma lase jos si sa se intoarca dupa cosul plin de mancare pentru muncitori:)) Doamne cat de frumos imi povesteste, cu cat drag si emotie isi aminteste.
Tot din categoria amintirilor este si experienta in care am sarit pe geamul din "tinda", bucataria in zilele noastre, direct cu funduletul in urzici, pentru ca m-a lasat dormind in timp ce a mers pe gradina sa mai culeaga ceva, iar eu m-am trezit si eram singura in casa. Bineinteles ca am dovedit inca de pe atunci calitati de soprana:)) si fiindca nu ma auzea nimeni, usa era inchisa am sarit pe geam, care se afla la o distanta destul de mare si mi-a sarit in ajutor vecina de langa, care a ramas impresionata de "concertul" dat:) aveam vreo 4- 5 anisori nu prea multi :)
Imi amintesc cu drag de perioada petrecuta acolo, doar cu lapte si branza proaspata, cu o gospodarie plina de animale care contrar asteptarilor, nu mi-au insuflat iubirea pt ele. Nu iubesc animalele. Mi-e frica de orice animal. Nici cu insectele nu sunt prea mare prietena, bineinteles exceptie facand fluturii:)) pe ei ii ador, fie ca e vorba de cei vii, sau din stomac, imi face placere prezenta lor oriunde ar fi.
Aerul curat si verde cum imi place mie sa descriu aerul de la tara, cred ca m-au facut sa am roseata in obrajori, sa fiu mai mult rotunjoara decat inalta pana cand am venit de acolo. La oras, aerul mai poluat, jocurile de la gradinita si tot mai mult mers pe jos, m-au adus la dimensiuni normale:)
Era oaza mea de liniste vacanta la bunici, locul unde descopeream linistea, cantecele pasarilor, roua diminetii prezenta pe iarba unde ma aruncam cu verisorii mei mai mici in orele putine din zi in care ne intelegeam pentru ca in majoritatea ne bateam:)) Ce vremuri, imi lipsesc, mai putin calcatorul in cap primit de la verisorul nr 2, nu mai tin minte exact cu ce l-am suparat, tin minte doar urmarea:)
Mi-e dor sa fiu copil, ma repet, insa se spune ca daca iti doresti ceva mult de tot cu tot sufletul se va indeplinii...

8 martie

Ziua dedicata in special mamelor.
Eu incep prin a-i multumi mamei pentru ca mi-a dat viata, insa si tatalui, pentru ca fara el nu ieseam eu:)
Stiu ca nu tot timpul apreciem toate eforturile pe care parintii le fac pentru noi, insa in ultima vreme imi place sa cred ca eu o fac si totodata incerc sa le si multumesc pentru astea.
Chiar ieri in timp ce imi rasfatam mamica in timpul unei sedinte de pensat, ii povesteam cum imi amintesc eu de iesirile noastre in oras, in timp ce ea purta o fusta conica maron si un tricou rosu, asortand geanta cu pantofii, mai mult ca sigur, negrii:)). Insa era in urma cu 10 ani daca imi amintesc bine. Atunci asa era la moda sa asortezi geanta cu pantofii.
Nu imi amintesc nici o problema din vremea aceea, doar lipsa unui sfat parintesc din partea tatalui. Insa asa a fost sa fie, asa a fost perioada aceea, si poate din aceasta cauza eu mi-am gasit tot timpul alinarea si prietenia in preajma si compania baietilor. Fetele erau tot timpul invidioase, rele si barfitoare:)
Sa revenim, mama pentru mine a fost tot timpul mai mult decat o mama. A fost alinarea mea, a fost mangaierea, a fost cea in bratele careia m-am refugiat ori de cate ori am avut vreo problema. Poate pentru ca ne-a crescut singura de la 9 ani am fost mai apropiate si am discutat deschis tot timpul, insa fara sa ne dezvaluie si problemele ei, poate ca nu tot timpul a avut bani sa ne faca toate poftele dar pentru asta am dus o viata decenta cu strictul necesar.
Din cauza despartirii alor mei, am devenit o persoana sensibila si nu aratam de fata cu ceilalti cand ma supara ceva, dar ea, reusea de fiecare data cand spuneam ca sunt bine, sa vada dincolo de cuvinte si sa imi scoata cuvintele cu forta. Mai demult ii spuneam tot ce ma supara si mi se intampla, insa acum, saracuta are si asa destule probleme ca sa o mai supar si eu cu prostiile mele. Ca in fond, nu cred ca am probleme, ci nemultumiri, care poate doar ar supara-o sau ar nelinisti-o si mai mult. Astfel prefer sa ii multumesc si sa o ajut ori de cate ori imi cere ajutorul fara a-i umbri fericirea si parera despre mine cum ca sunt fericita si am tot ce am nevoie.
Au ajuns lacrimile si emotiile din perioada copilariei cand nevrand si fara intentie am suparat-o, de acum vreau sa ii dau emotii si sa planga doar de fericire. Vreau sa fie linistita si sa se bucure de acesti ani langa mine si langa familia noastra.
O iubesc foarte mult, chiar daca probabil uneori din cauza rautatii nu ii arat asta sau fac gesturi care ar face-o sa se indoiasca de acest lucru, insa nu am facut si sper sa nu fac nimic de care sa imi fie rusine sau care sa o faca sa plece capul din cauza mea. Vreau sa fie mandra mereu de mine si sa vorbeasca cu mandrie de faptura care a crescut-o frumos spun eu, si cu multe sacrificii.
Mama te iubesc si as face orice pentru tine, pentru fericirea si linistea ta si iti multumesc pentru toate sacrificile facute, pentru noptile nedormite, pentru afectiunea si caldura cu care ma primeai si ma sfatuiai atunci cand ma incredeam in prieteni falsi, pentru sfaturile care uneori le credeam rele si pentru toate rugaciunile care le rosteai pentru mine. Sper ca Doamne Doamne sa te tina pe acest pamant multi zeci de ani de acum inainte, ca sa ma ajuti atunci cand voi deveni si eu mama, pentru ca avandu-te ca model nu cred ca voi da gres.
Sper ca va fii si buni tot langa noi, pentru ca nu as vrea sa te vad suparata pentru nimic in lume, mai ales ca timp de 5 ani ea mi-a fost mamica, si m-a adormit si m-a grijit.
Te iubesc si sper sa am ocazia sa iti spun asta inca 100 de ani :*

Din fragmente ale vietii

Intr-o frumoasa zi de primavara am pornit la a indeplini cele zilnice si printre ele si realizarea unei radiografi la dantura. Din cunostiintele mele "vaste" in stomatologie am sesizat ca totusi nu sunt aliniati asa cum trebuie dintisorii mei insa nu m-am impacientat deoarece peste 2 zile aveam programare la stomatolog. Ajung frumos in ziua cu pricina la stomatologie si ce sa vezi? Doctorita avea o alta programare care s-a prelungit si mi-a cerut sa revin peste o ora, insa afara nu era o zi minunata de primavara ca sa ma pot bucura de ea, astfel ma vad nevoita sa colind cateva magazine pentru a trece mai usor timpul.
Parca cu ceva emotii nu aveam o dispozitie prea buna pentru shopping, asa ca decid sa ma intorc la cabinet si sa rasfoiesc revistele puse la dispozitia pacientilor.
Astept cateva zeci de minute, apare si dl doctor, care m-a tratat de cativa ani insa eu aveam treaba cu sotia dansului. Se uita peste radiografie si sesizeaza o problema pe care eu o credeam rezolvata de mult, insa se pare ca m-am inselat. Mai astept putin si sunt chemata in cabinetul propriu-zis. Ma dezbrac frumos de paltonas si ma intind pe scaun in timp ce dna doctor imi verifica radiografia. Si ce sa vezi?
- Aveti niste probleme grave! imi spune ea.
- Poi cum asa????!
-Nu au loc sa creasca maselutele de minte deoarece esti posesoarea unui os micut si subtire si ai prea multi dintisori care pana acum stateau perfect insa s-a schimbat putin situatia.
-Ok. Am nevoie de aparat dentar?
-Ai o dantura foarte bine ingrijita, cu o igiena perfecta, insa exista posibilitatea sa ai paradontoza. Sti pe cineva in familie care sufera de aceasta boala?
-De curand a aflat tata, insa cred ca a fost la faza incipienta.
- Exista posibilitatea sa-l mostentesti insa cu o igiena orala corecta se poate amana destul. Insa problema este ca ai de trecut printr-o operatie chirurgicala.
- :O
- Trebuie sa ti se inlature maselele de minte deoarece neavand loc sa iti apara la suprafata iti vor impinge si mai tare dintii si vei avea mari probleme. Eu nu ma ocup de partea chirurgicala insa iti pot recomanda pe cineva care se ocupa de acest sector.
- Pot sa merg cu incredere in Baia Mare sau e necesar sa merg la Cluj?
- Dna Doctor e venita de la Cluj, e un doctor bun.
- Iar in privinta aparatului dentar?
- Eu zic ca nu merita sa investesti asa mult intr-un aparat tinand cont ca sunt sanse foarte mici sa se indrepte, insa prin miscarea lor exista posibilitatea sa de-a nastere unor alte probleme asa ca in privinta acestui lucru discutam dupa ce rezolvi problema extragerii."

Am iesit cam dezamagita dupa aceasta veste, insa ca de obicei V. nu a avut timp sa ma asculte. La mami ii era inchis telefonul, asa ca l-am sunat pe tati care m-a linistit si mi-a propus sa mai consult un medic pentru a doua parere.
Am ajuns acasa, A. ma sunase in timpul vizitei la medic insa mi-am inchis telefonul ca ma enerva sunetul care ma anunta ca mi-e slaba bateria.
Nu ma simt bine, si cum pana acum cateva zile problema mea cea mai mare era lipsa job-ului, uite ca a mai aparut una. Care bineinteles necesita o suma destul de consistenta de bani.
Banii tot ies din cont fara a mai intra nimic. Pe deasupra trebuie sa achizitionez si o piesa noua de mobilier. Am primit o suma pentru a-mi achizitiona o pereche de pantofi, insa deocamdata o lasam deoparte pentru ca nu stiu cat ma va costa experienta cu operatia.
As vrea sa plec undeva departe fara a ma mai intoarce niciodata aici. Nu ma simt dorita si simt ca toti au un rol deja bine stabilit si am aparut eu in peisaj unde nu reusesc sa-mi gasesc locul.
Oare sunt atat de puternica pe cat credeam incat sa trec cu bine si peste toate acestea?
Cum sa mi se darame ideea de a avea o dantura perfecta intr-o clipa?
Cum sa ma gandesc la faptul ca s-ar putea sa sufar de paradontoza? Ca imi vor pica in curand din senin dintii fara sa incalc regulile igienii?
As vrea sa fiu iar un copil, sa nu mai stiu nimic de problemele adultilor. Sa nu mai fiu ignorata, sa nu ma mai supar din orice, singura mea problema sa fie tinuta papusilor.
E 8 martie....ziua mamei...si a femeii...eu ma simt mai mult un copil desi varsta ma tradeaza...sunt constienta ca altii au probleme mult mai grave in viata aceasta, dar eu abia acum dau fata cu realitatea. Toata viata am fost protejata si am incercat sa ma abat de la toate caile gresite, daunatoare sau care mi-ar putea face rau.
In fine, desi persoana pentru care m-am intors in orasul natal nu are timp de mine, si intr-un fel tb sa ma obisnuiesc, ca nu sunt doar eu in viata aceasta, are si alte prioritati, desi constientizez acest lucru, mi-e greu sa il si spun.
Oricum, a plecat in delegatie, trebuia sa fac o scena ca sa fie el cu gandul la mine, ca altfel poate nu era :)

Ziua aceasta ii este dedicata mamei mele scumpe, asa ca merita sa scriu cateva randuri special pentru ea...

Dor...

Nu cred ca este sanatos sa stai singur...sa nu socializezi, sa nu schimbi pareri cu cineva, sa nu ai motive sa razi...
Mi-e dor sa rad, cu pofta, cum faceam cu Deni mea, doamne ce ras colorat avea :)
Mi-e dor de ea, de perioada caminului, in care eram mai rau ca la inchisoare, dupa cum spuneam"manastire". Deni mea, va deveni mamica...:) Sa fie cu noroc.
Ma tot gandesc ca toti cei pe care i-am iubit si i-am indragit au plecat, sau i-am lasat in Cj....
Nu ma simt fericita, nu este asa cum ma asteptam. Ma doare sa tin toate acestea in mine. Pana mai demult discutam cu mami, dar ea este obosita, are destule probleme pe cap ca sa o mai obosesc si eu. Nu cred ca imi gasesc locul.
Mi-e dor de gogoasa mea care era antisociala dimineata, insa care mi-a promis iubire vesnica:))
Mi-e dor sa ma bucur de soare, sa rad odata cu el, sa ma bucur pentru simplu fapt ca a rasarit si ma urmareste de acolo de sus...
Ma supara faptul ca F. nu se maturizeaza. Ca ajunge la 30 de ani si nu a realizat nimic in viata acesta. Ca nu a intalnit pe cineva care sa il puna cu capul pe umeri. Sa isi termine studiile, sa se tina de un drum corect, sa isi creasca minunatia de copil care ii seamana din cate am inteles. Ca ii da dureri de cap  mamei care nu stiu cat o sa mai poata duce...As vrea sa pot face ceva, sa stiu ca nu am respirat aerul acesta degeaba, sa stiu ca insemn mult sau putin pentru cei din jur....
Stiu ca sunt puternica, ca la fel cum m-am ridicat in urma cu 14 ani, ma ridic si acum si voi merge mai departe orice ar fi, dar asta nu inseamna ca daca scot cuiele, urmele nu raman...
Ii voi simti mereu lipsa tatalui, care din cate am observat, oricat de absent a fost, il iubesc si il respect pentru simplu fapt ca e acolo si ma iubeste si el in felul lui, desi nu o simt.
O sa incep sa cred ca problema e la mine:))
Cred ca imi voi petrece sf acesta de saptamana la bunici. Mi-e dor de ei, nu i-am vazut de mult, si daca al meu tot pleaca, sa nu raman singura sa ma cuprinda iar ceva ganduri...
Ma tot gandesc la moarte, la cat de aproape am fost de ea si cat de norocoasa am fost ca am scapat...

Ganduri...

Oare aceste ganduri sunt prezente la toata  lumea?
Oare temerile mele le pot stinge singura sau am nevoie de ajutor?
Sunt constienta ca toata lumea are probleme, iar singura mea problema actuala este ca nu am un job. In rest, toate celelalte sunt temeri.
Mi-e teama ca nu am stat destul sa cantaresc intoarcerea mea acasa. Am impresia ca am actionat impulsiv si iresponsabil pentru varsta pe care o am. Nu imi sta in caracter.
Nu inteleg inca de ce nu am mai asteptat o luna, doua pana nu aveam ceva sigur la ce sa ma intorc?!
Merg pe principiul ca toate sunt scrise deja undeva..pentru mine, si ca toate se intampla cu un scop...insa sper sa nu fie ceva rau, sper sa nu fie ceva care sa ma faca sa regret ca nu m-am intors mai repede acasa...
Nu stiu ce este cu mine zilelele acestea insa nu imi gasesc locul, ma enerveaza ca nu sunt capabila sa detin mai multe informatii despre un domeniu in care sa afirm ca sunt cea mai buna si sa "se bata" anagajatorii pe mine...
Nu reusesc sa imi dau seama ce mi-ar place sa fac...mi-e teama ca am investit atat in studii si nu au nici un folos. Nu vreau sa lucrez intr-o banca pe un salar de 1000 ron si sa am o responsabilitate enorma, pe cand o vanzatoare castiga 1200 si nu are nici un stres, decat acela de a-i iesi stocul.
Oare V. regreta faptul ca am venit acasa? Simte in vreun fel ca este grabit? Ca s-a grabit in unele decizii?
Eu chiar simt ca el este "the one" si nu imi pare rau pentru ce am lasat in urma. Desi pana de curand cand "m-a scuturat" metaforic vb, nu eram convinsa 100 % ca este buna alegerea facuta. Deoarece eu mergeam dupa principiul ca mai bine regreti ce ai facut decat ceea ce nu....si traiam oarecum in trecut, sau mai bine zis, cu gandul cum ar fi fost daca, insa dupa"scuturatura" primita, am realizat ca el este cel langa care vreau sa imbatranesc, care sa ma rasfete, care sa ma iubeasca, care sa ma certe....dar, iar, ma paste o teama...cea in care nu stiu de ce in ultima vreme simt ca eu dau mai mult decat primesc, adica i-am aratat ca il iubesc prea mult, si nu mai simt ca s-ar stradui sa imi arate si el asta. Am impresia ca m-a cucerit si acum ma lasa asa, la voia intamplarii...
Mi-e ciuda pe oricine se bucura de atentia lui mai mult decat mine...si ma lupt cu acest sentiment, insa sunt eu, cea care nu isi poate ascude trairile, sentimentele...si ma exteriorizez...dar cum sa ii spun toate acestea? Ca imi va spune ca sunt doar in mintea mea, ca nu e adevarat...insa cum imi spunea si persoana alaturi de care am fost in ultimii 5 ani, eu stiu sa citesc oamenii, si nu am dat gres pana acum...Cea mai mare bucurie ar fi sa ma insel, si intr-adevar, toate aceste temeri sa fie nefondate...insa repet, mi-e teama ca s-a plictisit, ca le-am luat si le-am tratat pe toate prea in graba, si am actionat impinsi de impulsuri....iar acum nu are ce sa faca...
Citesc aceste randuri si nu imi vine sa cred ce scriu, parca scriu inainte sa ma gandesc, adica daca ar avea manute subconstientul, as tinde sa cred ca el scrie :)
Cui sa ii spun toate acestea?
Pe cine sa mai impovarez cu toate acestea?
E greu la distanta, e greu sa nu ai pe cineva de incredere alaturi...i-am lasat pe toti pentru a ma intoarce acasa...iar acum, cand ar tb sa fiu cea mai fericita...nu sunt...

Acasa...

Te cuprinde un fior doar cand pronunti acest cuvant...parca este facut sa te induioseze, sa te transpuna intr-o alta lume, intr-o lume unde totul promite a fi mai bun, mai curat, mai calduros decat in oricare alt loc te-ai afla...
Pana acum cateva zile, "acasa" era intr-un alt oras, Cluj- Napoca...Unde mi-am petrecut ultimii 5 ani, 5 ani in  care am legat prietenii, am iubit, am suferit, am ras, am plans, am invatat ce inseamna sa fi departe de cei dragi, de locul unde te-ai nascut, am invatat ce inseamna rautatea, nu doar a celor din jur, ci si a mea...
Ar fi asa multe de spus, nu ma gandeam niciodata la clipa cand ma voi desparti de acest oras, de tot ce inseamna el, cred ca niciodata nu esti pregatit sa te desparti de ceva drag...
Nu exista o scoala sau un manual care sa te invete asa ceva, sau nu din cate stiu eu :P
Am incercat in ultimele zile sa ma plimb, sa incerc sa imi iau ramas bun de la tot ce a fost frumos pentru mine,  insa am sesizat ca in ultima perioada, si mai exact, perioada de cand m-am angajat, ca nu am mai profitat de bucuriile pe care acest oras le ofera. Am devenit un robot. Acasa->birou->acasa. Nu am mai iesit cu prietenii cum faceam pana nu de mult in perioada studentiei, nu am mai iesit intr-un club, un pub, nimic, eram mereu obosita sau preferam sa-mi petrec o ora doua in pat, urmarind un film, serial....
Nu reusesc nici acum sa imi explic, de ce atunci cand eram de-o schioapa (nu ca acum as fi cu mult mai mare:P) imi doream sa cresc, sa fiu mare, sa am geanta mea, portmone-ul meu, actele mele, sa pot afirma ca sunt mare...uite ca la fel ca tot ce mi-am dorit, s-a indeplinit...si la ce bun?
Am o multime de pantofi, care mi-ar ajunge ma gandesc timp de o luna sa ii port zilnic si sa nu se repete, haine care cu greu le-am ordonat "la linie" si pe culori si pe fiecare umeras, insa pentru acest lucru a fost nevoie sa renunt la altele care erau vechi si nu le mai purtasem de cativa ani...
De ce ajungem sa strangem atatea lucruri care, in fond si la urma urmei, nu ne sunt necesare?
De ce trebuie sa ajungem la o varsta in care sa sesizam ca exista si lucruri mai importate decat hainele, pantofii, posetele sau mai stiu eu ce?
De exemplu azi, mi-am dat seama ca tatal meu vitreg a imbatranit...este un om extraordinar insa...nu mi-am dat seama pana azi ca de fapt, cei 5 ani au trecut mai vizibil peste el decat peste mine. Eu nu m-am schimbat foarte mult. Sunt aceeasi copila rasfatata, ordonata, extrem de incapatanata si orgolioasa insa in toata rautatea pe care o am, simt ca am un suflet bun. Manifest sentimente de mila inclusiv pentru cei care nu merita, cei care stiu, sunt constienta ca nu imi vor binele.
Mi-e teama de singuratate.
Mi-e teama sa spun cu voce tare ca parintii mi-au imbatranit si poate peste vreo 15-20 de ani nu imi vor mai fi alaturi. Simt ca acest fior si gand nu mai imi da pace in ultima vreme.
Nu stiu cum sa le demonstrez ca ii iubesc, ca merita sa fie mandrii de mine, ca as face orice pentru a-i face fericiti.
Nu vreau sa plece de langa mine, nu ma simt destul de puternica pentru a infrunta aceasta lume singura.
Am sesizat ca m-am intors intr-un oras pentru persoana iubita si nu am pe nimeni in afara de parintii mei.
Prietenele mi le-am lasat in Cj. Le pot numara pe degetele de la o mana, insa la ce bun sa ai o multime de prieteni si atunci cand ai nevoie de un umar, acesta sa nu apara...
Cum imi spunea in urma cu cateva zile Vlad, "nu mai cersi prietenia cuiva care, vezi bine ca ti-e dusman".
Ma simt singura, nu imi place sa nu o am nici o activitate.
Ma viziteaza tot felul de ganduri in aceste momente, si nu vreau sa devin paranoica, nu vreau sa devin tipul de femeie pe care eu il uram, si anume cea cicalitoare, geloasa, banuitoare...Vreau sa raman tot eu, insa nu lipsita de atentia cu care eram obisnuita.
Mereu eram in centrul atentiei, reuseam sa ma deosebesc de celelalte persoane prin istetime sau caracterul meu sociabil. Nu ma placea toata lumea, insa nici eu nu plac pe toata lumea...