Empatie?!

 Imi apar in ultima perioada din ce in ce mai multe cazuri triste, cu copii bolnavi de diverse boli incurabile, care se agata de orice posibilitate sa mai traiasca. 

Din pacate, majoritatea nu reusesc sa supravietuiasca in ciuda tuturor eforturilor, cum a fost si cazul Madalinei, al carui iubit a fost in permanenta langa ea, chiar daca nu i-a legat altceva decat o relatie de iubire. O relatie in care in ultima perioada, acesta a stat langa ea in toate momentele, chiar si cand si-a pierdut parul, puterea de a se mai ridica, a paralizat, el putea sa isi "vada de treaba in uk" dar atunci el a lasat tot si a fost langa ea. O iubire din acesta, rar se mai intalneste. Si din pacate nu se termina bine. 

Din pacate, in zilele noastre, ceea ce facem pt cel de langa noi, pare o normalitate absoluta, si daca incerci sa scoti acel lucru in evidenta, ti se raspunde cu : " vrei sa-ti ridic o statuie?"

Eu inca nu pot sa cred ca eu sunt personajul principal in acest "Serial" .

Suntem atat de buni in a oferi sfaturi celor care asteapta sau nu, dar esuam in a le aplica in propria viata.

Exista fericirea absoluta? Aceea in care sa te trezesti dimineata si sa ii multumesti lui Dumnezeu pt cel pe care il ai langa tine, si el sa faca acelasi lucru? Sa simti intr-adevar ca esti binecuvantat?

Refuz sa cred ca si acum, dupa 7 ani eu iar nu sunt fericita. 

Am asteptari prea mari? Ai mei dupa 21 de ani impreuna inca fac lucruri impreuna, se completeaza, se inteleg si numai din priviri. Eu? Eu incerc sa tac, ca sa nu il "provoc" iar :)

Ce viata buna....

Probabil eu sunt vinovata. 

Mereu ma educ sa nu am asteptari de la nimeni ca sa nu ajung dezamagita. 

Si daca maine sunt mutata acasa si las totul in urma? 

Da...o sa fie ft greu, dar posibil sa-mi imaginez ca iar e plecat si vb o data, max de 2x pe zi, sau pot sa ma gandesc ca suntem certati si nu ma mai suna ca prefera orgoliul lui prostesc. 

Si cu mama lui? ce se intampla? Pot sa o vizitez in continuare, nu e ca si cum ar tb sa fiu "intr-o relatie" cu el ca sa merg pana la ea. Mereu cu mamele cu care ma intelegeam bine, relatiile nu functionau. Asa se intampla si aici. 

Bine ca nu mi-am cumparat rochia. 

Curaj

 Cum poti sa fi convins ca e momentul potrivit pt decizii?

Cand stii ca e oportun sa pui totul jos si sa pui punct?

De ce avem teama de a o lua de la capat?

De ce sunt asa puternica in plan profesional si in plan personal nu pot sa ma rup? 

Ce-mi aduce zambetul pe buze dimineata? O noua zi in care nu sunt observata? O noua zi in care e normal sa fiu acolo fara sa mi se spuna nimic? O noua zi in care simt ca incurc...cand de fapt ar tb sa fiu pupata, rasfatata, mangaiata, asa cum era A. purtata pe brate de F.

Eu nu cred ca o sa am ocazia...cel putin nu cu omul de langa mine. 

S-a intors schimbat, nu il mai recunosc. Nu mai e omul acela glumet, tandru, pasional pe care l-am cunoscut si de care m-am indragostit.Omul acesta nou, a dezvoltat niste vicii printre care eu nu ma numar. E din nou ursuz, nesociabil, neiubitor...

Oare asa tb sa arate o viata fericita? Cu 2 saptamani de ignor, indiferenta? 

Au trecut 4 ani in care am fost mai mult cu lacrimi in ochi decat fericita. 4 ani in care m-am temut sa nu faca ceva, 4 ani in care am incercat sa fiu colacul lui de salvare. 4 ani in care am ramas aici pt ca il iubesc...

Mereu imi zic ca daca am reusit sa trec prin 4 ani plini de tristeti, dupa ce o sa isi revina o sa fie o adevarata placere sa traiesc alaturi de el. 

Din pacate acum simt ca asteapta sa plece inapoi ca sa poata sa fie iar" relaxat".

Mai sunt mai putin de 2 ani pana la nunta. Nunta pe care nu si-o doreste. Simt ca el crede ca asa se revanseaza pt anii in care am fost alaturi de el. Probabil exista cineva in viata aceasta care ar fi mai potrivita pt el. Pt care ar fi in stare sa fie el cel care umbla, face gesturi mici, isi dovedeste sentimentele. 

Sentimentul acesta care ma inneaca inseamna viata de "om mare"? Nu cred ca regret mai mult ceva decat ca am crescut. 

Nu sunt pregatita sa fiu trista o viata...eu nu sunt o persoana trista....sunt un om bun...sau cel putin asta cred eu....

Cum as putea sa plec fara sa simt ca imi smulg inima din piept? 

Curajul se presupune ca e atunci cand poti sa pleci de unde nu esti confortabil...dintr-un loc, dintr-un job, dintr-o relatie....

Nimic din tot ceea ce ma inconjoara nu e al meu....

Simt ca se prabuseste lumea peste mine....as vrea sa tip si nu pot....

Am facut mereu, sau cel putin am incercat sa fiu mereu fata buna, care nu greseste, care nu pierde, care pune deoparte, doar ca sa ii fac mandrii pe ai mei, sa-i rasplatesc pt eforturile cu care m-au crescut.

E atat de multa durere in lume si ma simt vinovata ca nu sunt fericita ca traiesc, ca am parintii sanatosi si in viata, ca am 2 -3 prietene care sunt inca cu mine dupa atatia ani, ca am un job la care sunt mai apreciata decat in viata personala, la care sefa m-a rugat sa stau acasa pt ca nu isi doreste sa ma imbolnavesc...

Durere muta

Cand se presupune ca ar tb sa fi fericit dar tu nu esti..."noroc" cu vremurile in care traim, si avem posibilitatea sa purtam masca...

Atunci cand te uiti in oglinda si te vezi frumoasa si simpatica, dar cel de langa tine a uitat in ultima perioada sa-ti spuna asta...

Atunci cand tu esti fericita ca il ai langa tine, aveti unde sa stati, ai luat o multime de lucruri pe care "poate, poate" o sa le observe, dar el prefera sa fumeze un joint si sa fie lasat in pace...

Oare asa ti-ai imaginat viata? 

Oare asta e ceea ce-ti doresti?

Daca ai avea o jucarie rupta din voi, asta ti-ai dori sa vada in "familie"?

Sa prefere sa fie lasat in pace si cand suntem la varsta in care ar tb sa prefere sa fiti lasati in pace sa va traiti dragostea si sa aveti febra musculara de la prea multa dragoste?