Acasa...

Te cuprinde un fior doar cand pronunti acest cuvant...parca este facut sa te induioseze, sa te transpuna intr-o alta lume, intr-o lume unde totul promite a fi mai bun, mai curat, mai calduros decat in oricare alt loc te-ai afla...
Pana acum cateva zile, "acasa" era intr-un alt oras, Cluj- Napoca...Unde mi-am petrecut ultimii 5 ani, 5 ani in  care am legat prietenii, am iubit, am suferit, am ras, am plans, am invatat ce inseamna sa fi departe de cei dragi, de locul unde te-ai nascut, am invatat ce inseamna rautatea, nu doar a celor din jur, ci si a mea...
Ar fi asa multe de spus, nu ma gandeam niciodata la clipa cand ma voi desparti de acest oras, de tot ce inseamna el, cred ca niciodata nu esti pregatit sa te desparti de ceva drag...
Nu exista o scoala sau un manual care sa te invete asa ceva, sau nu din cate stiu eu :P
Am incercat in ultimele zile sa ma plimb, sa incerc sa imi iau ramas bun de la tot ce a fost frumos pentru mine,  insa am sesizat ca in ultima perioada, si mai exact, perioada de cand m-am angajat, ca nu am mai profitat de bucuriile pe care acest oras le ofera. Am devenit un robot. Acasa->birou->acasa. Nu am mai iesit cu prietenii cum faceam pana nu de mult in perioada studentiei, nu am mai iesit intr-un club, un pub, nimic, eram mereu obosita sau preferam sa-mi petrec o ora doua in pat, urmarind un film, serial....
Nu reusesc nici acum sa imi explic, de ce atunci cand eram de-o schioapa (nu ca acum as fi cu mult mai mare:P) imi doream sa cresc, sa fiu mare, sa am geanta mea, portmone-ul meu, actele mele, sa pot afirma ca sunt mare...uite ca la fel ca tot ce mi-am dorit, s-a indeplinit...si la ce bun?
Am o multime de pantofi, care mi-ar ajunge ma gandesc timp de o luna sa ii port zilnic si sa nu se repete, haine care cu greu le-am ordonat "la linie" si pe culori si pe fiecare umeras, insa pentru acest lucru a fost nevoie sa renunt la altele care erau vechi si nu le mai purtasem de cativa ani...
De ce ajungem sa strangem atatea lucruri care, in fond si la urma urmei, nu ne sunt necesare?
De ce trebuie sa ajungem la o varsta in care sa sesizam ca exista si lucruri mai importate decat hainele, pantofii, posetele sau mai stiu eu ce?
De exemplu azi, mi-am dat seama ca tatal meu vitreg a imbatranit...este un om extraordinar insa...nu mi-am dat seama pana azi ca de fapt, cei 5 ani au trecut mai vizibil peste el decat peste mine. Eu nu m-am schimbat foarte mult. Sunt aceeasi copila rasfatata, ordonata, extrem de incapatanata si orgolioasa insa in toata rautatea pe care o am, simt ca am un suflet bun. Manifest sentimente de mila inclusiv pentru cei care nu merita, cei care stiu, sunt constienta ca nu imi vor binele.
Mi-e teama de singuratate.
Mi-e teama sa spun cu voce tare ca parintii mi-au imbatranit si poate peste vreo 15-20 de ani nu imi vor mai fi alaturi. Simt ca acest fior si gand nu mai imi da pace in ultima vreme.
Nu stiu cum sa le demonstrez ca ii iubesc, ca merita sa fie mandrii de mine, ca as face orice pentru a-i face fericiti.
Nu vreau sa plece de langa mine, nu ma simt destul de puternica pentru a infrunta aceasta lume singura.
Am sesizat ca m-am intors intr-un oras pentru persoana iubita si nu am pe nimeni in afara de parintii mei.
Prietenele mi le-am lasat in Cj. Le pot numara pe degetele de la o mana, insa la ce bun sa ai o multime de prieteni si atunci cand ai nevoie de un umar, acesta sa nu apara...
Cum imi spunea in urma cu cateva zile Vlad, "nu mai cersi prietenia cuiva care, vezi bine ca ti-e dusman".
Ma simt singura, nu imi place sa nu o am nici o activitate.
Ma viziteaza tot felul de ganduri in aceste momente, si nu vreau sa devin paranoica, nu vreau sa devin tipul de femeie pe care eu il uram, si anume cea cicalitoare, geloasa, banuitoare...Vreau sa raman tot eu, insa nu lipsita de atentia cu care eram obisnuita.
Mereu eram in centrul atentiei, reuseam sa ma deosebesc de celelalte persoane prin istetime sau caracterul meu sociabil. Nu ma placea toata lumea, insa nici eu nu plac pe toata lumea...