Ganduri...

Oare aceste ganduri sunt prezente la toata  lumea?
Oare temerile mele le pot stinge singura sau am nevoie de ajutor?
Sunt constienta ca toata lumea are probleme, iar singura mea problema actuala este ca nu am un job. In rest, toate celelalte sunt temeri.
Mi-e teama ca nu am stat destul sa cantaresc intoarcerea mea acasa. Am impresia ca am actionat impulsiv si iresponsabil pentru varsta pe care o am. Nu imi sta in caracter.
Nu inteleg inca de ce nu am mai asteptat o luna, doua pana nu aveam ceva sigur la ce sa ma intorc?!
Merg pe principiul ca toate sunt scrise deja undeva..pentru mine, si ca toate se intampla cu un scop...insa sper sa nu fie ceva rau, sper sa nu fie ceva care sa ma faca sa regret ca nu m-am intors mai repede acasa...
Nu stiu ce este cu mine zilelele acestea insa nu imi gasesc locul, ma enerveaza ca nu sunt capabila sa detin mai multe informatii despre un domeniu in care sa afirm ca sunt cea mai buna si sa "se bata" anagajatorii pe mine...
Nu reusesc sa imi dau seama ce mi-ar place sa fac...mi-e teama ca am investit atat in studii si nu au nici un folos. Nu vreau sa lucrez intr-o banca pe un salar de 1000 ron si sa am o responsabilitate enorma, pe cand o vanzatoare castiga 1200 si nu are nici un stres, decat acela de a-i iesi stocul.
Oare V. regreta faptul ca am venit acasa? Simte in vreun fel ca este grabit? Ca s-a grabit in unele decizii?
Eu chiar simt ca el este "the one" si nu imi pare rau pentru ce am lasat in urma. Desi pana de curand cand "m-a scuturat" metaforic vb, nu eram convinsa 100 % ca este buna alegerea facuta. Deoarece eu mergeam dupa principiul ca mai bine regreti ce ai facut decat ceea ce nu....si traiam oarecum in trecut, sau mai bine zis, cu gandul cum ar fi fost daca, insa dupa"scuturatura" primita, am realizat ca el este cel langa care vreau sa imbatranesc, care sa ma rasfete, care sa ma iubeasca, care sa ma certe....dar, iar, ma paste o teama...cea in care nu stiu de ce in ultima vreme simt ca eu dau mai mult decat primesc, adica i-am aratat ca il iubesc prea mult, si nu mai simt ca s-ar stradui sa imi arate si el asta. Am impresia ca m-a cucerit si acum ma lasa asa, la voia intamplarii...
Mi-e ciuda pe oricine se bucura de atentia lui mai mult decat mine...si ma lupt cu acest sentiment, insa sunt eu, cea care nu isi poate ascude trairile, sentimentele...si ma exteriorizez...dar cum sa ii spun toate acestea? Ca imi va spune ca sunt doar in mintea mea, ca nu e adevarat...insa cum imi spunea si persoana alaturi de care am fost in ultimii 5 ani, eu stiu sa citesc oamenii, si nu am dat gres pana acum...Cea mai mare bucurie ar fi sa ma insel, si intr-adevar, toate aceste temeri sa fie nefondate...insa repet, mi-e teama ca s-a plictisit, ca le-am luat si le-am tratat pe toate prea in graba, si am actionat impinsi de impulsuri....iar acum nu are ce sa faca...
Citesc aceste randuri si nu imi vine sa cred ce scriu, parca scriu inainte sa ma gandesc, adica daca ar avea manute subconstientul, as tinde sa cred ca el scrie :)
Cui sa ii spun toate acestea?
Pe cine sa mai impovarez cu toate acestea?
E greu la distanta, e greu sa nu ai pe cineva de incredere alaturi...i-am lasat pe toti pentru a ma intoarce acasa...iar acum, cand ar tb sa fiu cea mai fericita...nu sunt...